COCOŞUL, SOARELE ŞI LUNA

 

 

            CU MII ŞI MII DE ANI în urmă, cocoşul, soarele şi luna trăiau în împărăţia cerului ca trei fraţi. Cel mai vesel era cocoşul. Cânta de dimineaţă până seara. Nici soarele nu era un posomorât. Mohorâtă şi îmbufnată era numai luna…

         

   Într-o zi, se înfurie pe bietul cocoş, fiindcă, spunea ea, nu cânta precum îi era ei voia, şi nici una, nici două, îl lovi atât de tare, de-l rostogoli din cer pe pământ. Când răsări soarele şi auzi cele petrecute, se gândi să-l răzbune pe bietul cocoş, lipsind-o pe luna cea rea de prietenia lui.

                – Uite ce e, lună-nebună, tu care eşti urâcioasă, neliniştită şi nemulţumită, şi pentru un fleac, l-ai alungat pe veselul cocoş de lângă noi, stricându-ne prietenia, să ştii că nici cu mine nu vei mai trăi alături de azi încolo, strigă soarele.

                – Îmi pare rau, începu luna a se tângui, recunosc că am fost prea aspră. Dar acum ce să fac? Pe el l-am pierdut, dar tu, veşnic strălucitor de căldură şi bunătate, cu sufletul tău de aur, nu mă pedepsi, lipsindu-mă de lumina ta, mult mai sclipitoare şi mai caldă decât a mea.

               – Nu mă mai amăgi cu tot felul de cuvinte linguşitoare. De azi înainte, tu vei domni peste noapte, iar eu, peste zi. Nu vom mai trăi unul lângă altul ca până acum. Drumurile noastre se vor despărţi pe vecie. Şi cocoşul va şti aceasta şi va cânta de bucurie şi va bate din aripi o dată cu sosirea mea în zori, şi se va ascunde apoi în grabă, la venirea ta.

             Şi luna a amuţit şi s-a întristat tare că şi-a pierdut pe cei doi prieteni deodată. Dar aşa a rămas de atunci şi până azi. Cocoşul, de câte ori simte apropierea soarelui, trâmbiţează zorile, iar când presimte apropierea lunii, nu mai ştie cum să se ascundă mai repede în culcuş. 

 

Povestea legumelor laudaroase

Intr-o zi de toamnă gospodina s-a dus la piaţa să facă cumpărături. Şi-a încărcat coşul cu de toate: ceapă, cartofi, ardei, morcovi, roşii, pătrunjel, varză.

            Legumele din coş au început să se certe între ele pentru că erau îngrămădite, că nu aveau loc, că fiecare ar fi vrut să stea deasupra, la aer. Ardeiul iute, fiind mai mititel se simţea destul de bine şi spuse:

- Ce tot vă certaţi? Aveţi puţină răbdare, că în oală o să aveţi destul loc, când o să fiebeţi.

 Apoi interveni gogoşarul, fratele ardeiului iute.

 - Tu să taci frǎţioare! Nu vezi ce mic şi prăpădit eşti? Parcă n-ai frate cu mine şi cu ardeiul galben.

 - Lasǎ-l în pace pe fratele nostru, că-i mic şi nu ştie ce spune- zise ardeiul galben.

 Şi tot certându-se între ei, gospodina a ajuns acasă şi a aşezat legumele pe masǎ pentru a le spǎla, curǎţa şi pune la fiert.

 Când s-au văzut pe masă fiecare a început cu lauda; morcovul a zis că el e cel mai dulce şi mustăcios, gogoşarul că-i gras, roşu şi gustos, varza cǎ-i cea mai înfoiată şi frumoasă.

            Atunci ardeiul iute, cum n-avea astâmpăr interveni şi spuse:

 -Nu vă mai certaţi, că-n oalǎ o să ajungeţi şi-o să fierbeţi de n-o să vă mai vedeţi.

 Gospodina a spălat legumele, le-a curăţat şi în oală le-a tocat. Când ciorba a fost gata, a fost pusă în farfurii la răcit. Cum nu se mai auzea nimic, ardeiul iute, ca să nu tacǎ, a început să întrebe.

 -Ce staţi supărate, nu mai aveţi glas? Aţi râs de mine că sunt mititel dar eu tot proaspăt am rămas, nu ca voi nişte legume fierte. Şi nu bine a terminat vorba că bunicul l-a şi luat şi din el a muşcat, apoi a exclamat.

 - Vai ce ardei mititel, dar e iute, vai de el!

 Şi aşa s-a terminat povestea noastră cu legumele lăudăroase după cum spune şi proverbul “Lauda de sine nu miroase a bine!”

 

Dl. Goe

Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam’ mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.

Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de dimineaţă, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. Adevărul e că, dacă se hotărăşte cineva să asiste la o sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de dimineaţa. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat:

- Mam’ mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau să vie!
– Vine, vine acuma, puişorul mamii! răspunde cucoana.

Şi sărută pe nepoţel, apoi îi potriveşte pălăria.
Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că “aşa ţin bărbaţii biletul”.

Cele patru anotimpuri

Anul Nou – tinerel si nestiutor, s-a asezat la sfat cu batranul an vechi care-si implinise sorocul:
– Si cum am sa stiu eu sa oranduiesc, asa de unul singur, scurgerea vremii? a intrebat Anui cel Nou. Tare mi-e teama ca am sa incurc ploile cu omaturile, zilele de arsita si de zaduf cu ingheturile si cu vantoasele. Ca aici in traista asta plina vad ca am de toate. Am sa le scot si eu cum mi-or veni la indemana…
– Nu se cade sa facem una ca asta, fiindca in lume totul se cuvine sa se depene asa dupa cum trebuie! Dar n-avea tu frica, i-a raspuns cu glas gros si sfatos Anul cel Vechi, invaluindu-l cu o privire sugubeata, de mosneag. Uite, vezi, m-au insotit si pe mine, si te vor insoti si pe tine, cele patru anotimpuri.
– Eu sunt Baba Iarna, glasui atunci cea care abia se vedea din cojoacele si broboadele ei; ortacul meu e Mos Viscol, cu caciula si suba matoasa. Cu noi ai sa pasesti intai si-ntai prin lume. Noi salasluim in tara lui Miaza-Noapte, unde stapanesc ingheturile vesnice si intunericul. Aici suntem, asa, in trecere, sa aducem albeata sclipitoare a zapezilor, ferecand apele in paduri de gheata. Cand eu ma manii, invartosez vantoasele lui Mos Viscol si ridic troiene de omat. Copiilor le aduc in dar derdelusul pentru sanius si partiile pentru schi.
– Eu sunt Primavara, vorbi la randul ei o codana cu parul balai, rasfirat pe umeri; obrajii ii erau numai zambet, iar glasul clinchet de clopotei. Eu vin din tara lui Miaza-Zi. Babei ierni ii daruiesc ghiocei albi ca neaua, branduse galbene precum soarele, toporasi albastri ca seninul cerului. Inverzesc campurile, infrunzesc padurile, infloresc poienile si pajistile. Aduc inapoi pasarelele cu cantecele lor, scot mieii sa zburde la lumina.
– Ehei, a glasuit la randu-i fata de alaturi numita Vara, zilele mele-s lungi si-nsorite, ca sa aiba oamenii vreme buna de lucru, iar noptile putine – atat cat sa se odihneasca dupa munca. Eu aduc rodul bogat al granelor si gradinilor. Cresc si-ntaresc puisorii din cuiburi, iar copiilor le aduc cirese si capsuni; le mai aduc vacantele cele mari si cu ele scalda si excursiile.
– Eu, vorbi rar si apasat, atunci cand i-a venit randul, o femeie frumoasa careia argintul ii inflorise la tample, eu parguiesc rodul livezilor si-al viilor. Coc porumbistile, impodobesc campiile si poienele cu cele din urma flori, iar padurile, inainte de a le scutura frunza, le ferec in arama. Mai presar argintiul viu al brumelor, ca sa aduc aminte oamenilor despre omaturile care vor veni. Copiilor le daruiesc nuci, gutui, mere, pere, prune, struguri si le deschid portile scolilor. Numele meu este Toamna!
– Asa-i ca acuma nu mai ti-e frica? Asa-i ca n-ai sa mai incurci zilele pe care le porti in traista? a intrebat, cu glasul sau cel gros, Anul cel Vechi.
– Nu, unchesule, anotimpurile au sa ma ajute sa tin randuiala cuvenita, a raspuns cu voie buna Anul cel Nou.

Gandacelul

Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn Şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul: cum răsărise, şi-al cui era?

Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc, şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi in sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese.

Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui! Ce căutase dansul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi.

Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi—1 vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.

În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe luger în sus, să meargă, să meargă şi să meargă, până în vârf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură – sau o vedea el ce-o face.

Atunci se mişcă din nou şi, după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte şi scoborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în ţărână. Văzând asta, se ridică pe picioruşele dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou, şi văzu că poate. Luciu i se păruse lujerul crinului, şi când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicaturi: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!…

Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-1 prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură. Ce – nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo câţiva paşi, şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum; şi umblă, şi umblă, băiete; şi de-abia ajunse. Iar când a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămâni, luni avea de umblat. Şi cât era de hotărât şi de vânjos drumeţul, nu-şi putu opri un oftat:

- Uf! Că mult mai am de suit, Doamne!

Vulturul

 

 

S-a ridicat, deodată, din prăpastia întunecoasă, umedă, a munţilor falnici. Şi doritor de lumină, în această dimineaţă scăldată de soare, a întins aripile, ca o flamură, deasupra brazilor bătrâni. S-a înălţat mai întâi drept în sus, ca o săgeată; a străbătut văzduhul răcoros, apoi a rămas acolo, s-a legănat in aer, îmbătat de plăcerea să fluture la înălţime uriaşă; a plecat capul şi a privit in jos. Pe câmpiile lucii, satele împrăştiate, ca grăunţele, scoteau sclipiri repezi ca a prundişului spălat de ape. Oamenii nu se zăreau; deasupra, dedesuptul lui, primprejur, nicio vietate. I se păru că in lumea aceasta frumoasă, încântătoare, peste care primăvcrile se aştern cu spuză de hori, e a lui, a lui singur.

Şi scuturându-şi aripile, făcu un ocol larg, suind şi scoborând prin aer. Apoi i se păru că ceva flutură mai jos, ceva mic, prea neînsemnat ca să îndrăznească să se suie până la el: se repezi şi, in ciocul gata să frângă, prinse o pană căzută chiar din aripa lui. Zbură cu dânsa, sus, apoi ii dădu drumul, şi urmări cu ochi strălucitori lunecarea uşoară, ca pe o apă, a penei, care cândva îl ajutase să se ridice.

Luă munţii în lung. Nicio boare de vânt, niciun murmur de ape care să străbată atât de sus.
Şi aşa a mers până după-amiază, cu ciocul deschis, înghiţind aerul cu gâlgâiri puternice, privind în toate părţile cu ochii lui ca două scântei.
Obosi. Se coborî uşor şi se aşeză pe vârful unei stânci ce ţâşnea în sus, goală, din stratul gros de muşchi al muntelui. Cum sta nemişcat, părea şi el de piatră, părea că-i colţul ascuţit al stâncii încremenite acolo de veacuri.

Pe urmă îşi plecă în jos capul; în fund, în noaptea deschizăturii adânci, tăiată ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se făcu dor de răcoarea dulce a undei şerpuitoare. Săltă şi se repezi în fund; se lăsă în voie să cadă în apă; stropii reci îl acoperiră deodată, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzând gâtul gol, bău îndelung, însetat. Apoi îşi luă iarăşi zborul până pe stâncă, sus, se lăsă pe o coastă, întinse aripile la soare, şi închise ochii. Aţipi…

Adieri de vânt îl înfăşoară în vălul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisă încă parcă zăreşte un foc grozav, a cărui flacără încinge tot cuprinsul zării. Se ridică. Departe, în nori de sânge, soarele apune. Munţii parcă-s aprinşi, cerul arde.
Îşi ia zborul, grăbind spre cuib.

Se apropie, se lasă tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra pădurii de brazi. Aceeaşi linişte în tot cuprinsul firii. Mai are puţin; zăreşte prăpastia spre care avea să se scoboare, când, deodată, în tăcerea neclintită, răzbubuie, până-n depărtări adânci, un tunet, şi aripa, amorţită, îi cade în jos. Se rostogoleşte de câteva ori prin aer, simte fierbinţeala glonţului, ca a unui cărbune ce-i arde carnea, îşi încordează puterile, caută să mai plutească sus, dar dedesubtul lui munţii parcă se prăbuşesc. Aripa îi mai stă puţin întinsă, apoi i se frânge lângă trup, udă de sânge. Lunecă printre brazi. Răcoarea îl mai înviorează o clipă; iarăşi caută să-şi întindă aripile; se anină de o ramură. Se uită în jos. Drept dedesubt, la rădăcina bradului, un căprior stă liniştit, privind înainte.

Iar vulturul simte că-i pierdut, că puterile îl părăsesc. O ură straşnică îl cuprinde; parcă ar dori să se stingă toată lumea odată cu dânsul. Se lăsă să pice drept peste căprior, şi, cu cea din urmă putere, îi înfige gheara în ochiul curat şi umed.
În vreme ce căpriorul se scutură şi fuge, năuc de spaimă şi durere, paserea cade moartă, cu.ghearele strânse, cu ochii deschişi.

Puisorii

 

Sub lumina trandafirie a unui blând apus de soare, pământul pare adâncit într-o odihnă neclintită: frunzele aţipesc, pregătindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în depărtări, miriştile scânteiază singuratice, ca nişte ţesături de fir; iazul îşi aşterne faţa umedă, sorbind, până în adânc, din lumina asfinţitului. Din jos, din văi, răsună talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul.

În aer, un popor întreg de rândunele se pregăteşte de plecare; s-au adunat rând pe rând de prin părţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, străbat văzduhul ca nişte săgeţi. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasă deasupra lui, ca o perdea, apoi, răzleţindu-se în ciripiri ascuţite, se avântă cu toatele înspre păduricea de sălcii; ascunzându-se, rătăcesc prin frunzişul răcoros, apoi o iau de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bătaia lină a aripilor. De după deal vine în zbor rotat un uliu. Pasărea de pradă pare că nu ia în seamă mulţimea paserilor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt de îmbărbătare, şi stolul întreg năvăleşte la luptă. Uliul ocoleşte iscusit prin aer, şi piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scăpat! Rândunelele, vesele de această fugă, plutesc sus, crezând că l-or mai vedea; zarea rămîne însă limpede, şi dânsele se întorc obosite de se înşiră pe vârful şurelor de paie…

Pe prispa casei, copilaşul numai în cămăşuţă, cu capul gol, urmăreşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se află şi cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de sub streaşină.Îi căpătase dar de la mămuca lui.
De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: „Fii cuminte, dacă vrei să-ţi dau puii când or creşte mari!”

Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi.
Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul lângă altul, sau cei de lângă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi parcă seamănă unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!…

Păsărelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigăt vesel şi s-au ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărţit o clipă din stol, au atins uşor streaşină casei, apoi s-au pierdut iarăşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau rămas bun de la el şi de la cuibul lor de humă.

Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înălţă şi porni încet să lunece spre asfinţit.
Copilaşul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adânc, apoi duse mânuşiţele la ochi şi începu să plângă.
Maică-sa aruncă furca şi veni în fugă de-l luă în braţe; în cuvinte dezmierdătoare îl întrebă ce are.
Copilul nici nu poate vorbi de atâta năvală de lacrămi. Întinde mâna spre cer, îi arată stolul care lunecă în zbor necurmat, şi de-abia îi poate şopti:

— Puişorii ….
Mama îl strînge la sân şi îl săruta cu drag:
— Nu plânge, puiul mamei, au să se-ntoarcă înapoi… la primăvară …
Copilaşul se linişteşte; punând mânuşiţa deasupra ochilor, ca mămucă-sa, privesc împreună stolul pe zarea depărtată a cerului.

Şi lumina slabă a duiosului asfinţit de toamnă le îneacă ochii înrouraţi acum la amândoi.

Marinimie

 

În revărsatul zorilor, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici sfărâmături de oglinzi; colo, plăci de oţel, comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai.

Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare şi răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi.

Deodată se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi; cu ochii mari deschişi cată la cumplitul duşman. În spaima ei îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, împreună cu balta, pe ea. Îşi aşteaptă sfârşitul.

Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, păşeşte dispreţuitor şi trece măreţ, mai departe.

Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză, şi-ntr-un avânt de recunoştinţă, ea, cea dintâi, taie tăcerea dimineţii:
-Oaac!

Saracutul!..

S-a iscat un vârtej ca clin senin. S-a înşurubat in pământ, apoi a pornit-o, tehui, peste câmp, curţi şi livezi, luând cu el tot ce găsea mai uşor în cale. Şi dacă de pe jos fura flori, pene şi hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuş, un cărăbuş mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochişorii ca două neghiniţi. Cărăbuş de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, şi-a strâns şi el picioruşele şi a văzut că poate zbura şi fără să dea din aripi.

Vârtejul şi-a făcut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţară, lângă o curte, s-a înţepenit o clipă ca un sfredel, apoi s-a topit deodată, lăsând tot ce luase, baltă, la pământ. Iar cărăbuşul căzu pe-o bucăţică de hârtie albă şi rămase acolo, ameţit. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Şi din capătul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşă, cu pintenii arcuiţi, venea un cocoş. „Ia! scap de unul şi dau peste altul, îşi zise cărăbuşul; ăsta mă-nghite!” Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuş şi a trecut mândru înainte.
„Am scăpat!” gândi cu bucurie cărăbuşul, şi se întoarse să privească după cucoş. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbuşul se făcu mai mic decât era, ţinându-şi sufletul: „Acuma chiar c-am păţit-o!” Când ajunse curcanul în dreptul cucoşului, se înroti, îşi roşi mărgelele şi îşi dădu capul pe spate; iar cucoşul scoase pieptul şi mai în afară, se înălţă în picioare şi forfecă aripile de câteva ori în pământ: îşi dădeau bineţe. Cucoşul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbuşul când îl ajunse, şi acesta, bietul, răsuflă: „Bine c-am avut noroc!”

Dar, deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Paserea se legănă o clipă, apoi îşi strânse coada şi zbură în drum. „De ăsta nu mai scap!” crezu cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar 1-a întors cum îl găsise şi, lăsându-1, îşi văzu de drum.

Cărăbuşului nu-i venea să-şi creadă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite: colo e drumul, sub el hârtia, pe dreapta gardul – trăieşte. Ia să zboare acuma, cât putea mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce aripile. Şi le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva decât o nucă, zbură spre el. „Ei! de aşa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie”, gândi cărăbuşul, pregătindu-se chiar să dea sturzului „ziua bună”. Dar sturzul se lăsă lângă bucăţica de hârtie, deschise pliscul, apucă cu lăcomie cărăbuşul şi: hap! hap! mai să se înece, îl înghiţi.

Când stăpânul nu-i acasă!

În odaie, linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară.

Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi brânza-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma.

Să încerce. Face câţiva paşi mărunţi până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe urmă… Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilţul cela? Nici aşa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea, şi de-acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete până la poliţă. Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu dânsul.

Dar motanul? E-hei! la dânsul nu se prea gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? nu era. Nu. Orişicum, să mai aştepte puţin, să vadă, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?

Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise şi lui mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit după perna de pe divan şi-aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa!

Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte, gândind: „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni!” Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.
Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor.

Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun cantotdeauna; în mijlocul odăii se opreşte, adulmecă, lacom, mirosul de caşcaval, apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la motan, aşteaptă să se coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde brânza parcă-l ademeneşte. Şi astfel, câteşitrei duşmanii — şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii — se pândesc, munciţi de acelaşi gând.

Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci: motanul se-nghesuieşte şi mai în fund, iar câinele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră; obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată de pâine şi, muşcând când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din plin, cu poftă.

Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.

pizmă = duşmanie

Previous Older Entries

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.